World Changed

Depresia e Boala, Nu moft !

In Romania, de multe ori, termenul asta de depresie, e considerat de unii,
chiar si de catre parinti, mai mult ca un moft decat ca ceva adevarat.
E chestia aia : ” Ce depresie, ii arat eu depresie ! Ce, are facturi de platit
si copii de intretinut ? Sa vezi ce-i fac ! ”. Cu astfel de conceptii am
ajuns sa avem o rata foarte mare a sinuciderilor in randul tinerilor.

Cum de m-am apucat sa scriu despre asta ? Pentru ca si eu am avut o
astfel de stare, in urma pierderii celei mai dragi persoane din viata mea
de atunci. Era prietena mea si am pierdut-o in urma unei supradoze
(Speed). Si m-am lovit acasa de aceasi reactie a mamei ( pt ca tata
n-am avut niciodata ) care nu stia ce se intampla cu ”baiatul ei” si
avea impresia ca e doar un moft. Va pot spune ca anturajul in care stai
conteaza foarte mult. Am avut norocul sa am in liceu, un profesor de
psihologie care era si dirigintele meu. Pot sa spun ca el este responsabil
pt punerea mea pe picioare, dupa acea tentativa de suicid care m-a
dus la urgente. El a fost persoana care a inteles prima data, ca e CEVA
mai mult decat lasam sa se vada. Lipseam foarte mult de la ore si
atunci cand eram prezent, replicile mele date profesorilor care ma
intrebau cu scarba ”pe unde umblu”, faceau liniste in clasa. Se auzea
doar : ” Ce nesimtit ” sau puteai citi pe fata multora acel zambet care
spunea : ” Bine i-ai zis ” . Ceea ce ii deranja pe profesorii mei, pe unii,
era faptul ca eram foarte bun la unele materii ( anatomie, istorie, geografie, engleza,psihologie ), aratam ca am potential, dar in mintea
lor, IMI BATEAM JOC. Si asta petru ca nu vedeau ce se intampla
dincolo de imaginea simpla.

Primul care m-a invitat in cabinetul lui, a fost dirigintele meu de atunci,
profesorul de psihologie. Si am acceptat cu greu, pentru ca imi era
greu sa ma mai deschid in fata cuiva. Pentru ca reactia mamei cand
i-am spus ca am pierdut pe cineva foarte drag, a fost : ” De asta
esti in starea asta ? Lasa mama ca FUSTE mai gasesti ! ”. Multa lume
are impresia asta despre consilierea psihologica : ” Ehh, si ce faci
acolo ? Te duci si incepi sa ii povestesti lu ala, de parca asta ar
rezolva ceva ” . Asta era si parerea mea, pana cand s-a produs o
anumita apropiere. Nu era doar omul care ma asculta. Aveam incredere
in el, ii puteam spune orice iar el incerca sa gaseasca explicatii care
nu erau in ”imediata apropiere a gandirii comune”.

Nu vreau ca acest post sa devina lung si plictisitor pentru unii, asa ca
am sa ma opresc aici. Acel om m-a invatat ca NU E GREU SA MORI,
GREU E SA TRAIESTI, si ca viata e o provocare. Astazi, pot spune ca
daca eu nu mai eram, nu mai exista nici ingerasul de Alexandru. A fost
omul care m-a invatat ca daca drumul acelei persoane s-a terminat
atunci, nu trebuia sa se intample acelasi lucru si cu mine.

Poate si lipsa de informare a parintilor din ziua de azi, duce la astfel de
cazuri, ca atunci cand e cu mortul pe masa, sa se intrebe : ”DE CE ?”.

R : ” Becouse you wore blind.. but now you see ! ”